Un sat săsesc din România, aflat în județul Bistrița-Năsăud, este în prezent parohie ortodoxă, dar în trecut a fost un important centru al culturii săsești. Satul Slătinița, cunoscut și sub numele de Pintic, Pintac sau Päntek în limba săsească, Pinták, Szászpéntek, Kispéntek, Péntek, Beszterce vidéke în limba maghiară și Pintak, Pintacken, în Nösnerland, Nösnergau în limba germană, a fost locuit de săși încă din secolul al XIV-lea. Biserica evanghelică din Slătinița a fost construită în secolul al XIV-lea și a beneficiat de intervenții și modificări până în secolul al XIX-lea. Cu toate acestea, în jurul anului 1550, locuitorii săi, sub conducerea preotului paroh Ambrosius Koch, s-au convertit la confesiunea evanghelică-luterană. Datorită problemelor și ravagiilor suferite în secolul al XVII-lea, numărul sășilor și al românilor din sat a scăzut considerabil, în anul 1698 mai rămânând doar șapte săși și doi români. În anul 1750, satul era locuit de 23 de contribuabili săși și 10 contribuabili români, toți fiind țărani liberi. O parte din românii care locuiau în Slătinița au ales să se mute în satele din apropiere după militarizarea zonei Rodna-Năsăud începută în anul 1761. În ciuda acestui fact, în anul 1910, locuitorii săși au reușit să înființeze o cooperativă de consum care a ajutat comunitatea să înfrunte dificultățile epocii. După Primul Război Mondial, prima reformă agrară din România, care a avut loc în anii '20 ai secolului trecut, a dus la redistribuirea a 54% din terenul satului către familiile românești care locuiau în partea de nord a satului. Spre sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, trupele germane au fost nevoite să evacueze majoritatea sășilor din Slătinița în data de 17 septembrie 1944. Până în anul 1956, numai 18 familii săsești mai rămâneau în sat. Satul Slătinița a fost inclus în orașul Bistrița în anul 1950, iar în anul 1850, din totalul de 660 de locuitori, 591 erau săși, 45 țigani și 24 români. Dintre aceștia, se poate menționa și prezența unor români evanghelici. Mai mult, comunitatea românească din Slătinița existau și trei grupuri distincte - țigani, căuaci (fierari) și muzicanți (numărul acestora se ridica la aproximativ 45-50 în anul 1850).